Psihodinamica dezvoltării umane
Creștere, maturitate, senectute
Începând cu o discuție despre naștere și copilărie, cititorul este condus de-a lungul fiecăruia dintre stadiile fundamentale ale dezvoltării umane. Autorii dezvăluie interacțiunea complexă dintre factorii fizici, emoționali și psihologiei care contribuie la tiparele individuale de dezvoltare, care îl fac pe fiecare dintre noi să fie unic. |

65.00 52.00 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Sunt acoperite toate momentele majore ale vieții, inclusiv adolescența, munca, parentajul și senectutea. Cartea demonstrează valoarea deosebită a ideilor psihodinamice pentru înțelegerea unor fenomene cotidiene bine cunoscute, cum ar fi atașamentul copilului mic față de mamă, atitudinea față de autoritate la adolescență, criza de la mijlocul vieții. Această introducere în dezvoltarea umană, extrem de accesibilă, scrisă fără utilizarea unui jargon de specialitate, îmbină obiectivitatea științifică cu o abordare sensibilă și plină de înțelegere pentru psihologia fiecărei vârste. |
Cuprins:
7 Mulțumiri 8 Preambul 11 Capitolul 1. Introducere 29 Capitolul 2. Sarcina 43 Capitolul 3. Primele șase luni de viață ale bebelușului Angela Joyce 78 Capitolul 4. Următoarele șase luni: bebelușul devine organizat 112 Capitolul 5. Perioada 1-2 ani: antepreșcolarii mici 149 Capitolul 6. Copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 3 ani: antepreșcolarii mari 184 Capitolul 7. Copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 5 ani 224 Capitolul 8. Primii ani de școală 246 Capitolul 9. Adolescența 271 Capitolul 10. Muncă, identitate și dragoste 322 Capitolul 11. Parteneriat și căsătorie 348 Capitolul 12. Rolul de părinte 390 Capitolul 13. A fi singur 397 Capitolul 14. Vârsta mijlocie 414 Capitolul 15. Senectutea 431 Capitolul 16. Moarte, durere și doliu 452 Concluzie 455 Bibliografie |
Fragment:
CAPITOLUL 1 Introducere Eric Rayner Scopul acestei cărți este de a fi un manual pentru cei care au nevoie să învețe despre complexele aspecte emoționale și intelectuale ce pot apărea în viețile oamenilor. Este o carte concepută în special pentru studenții profesiilor de ajutorare, dar lectura ei poate fi utilă oricui – de la părinți la tineri aflați încă în școală. Este un exercițiu simplu, ce constă în îmbinarea obiectivității științifice reci și a căldurii înțelegerii pline de grijă a oamenilor. Principalul punct de vedere al acestei lucrări este că noi, oamenii, ne simțim cel mai bine unii cu alții atunci când ne bucurăm de înțelegere reciprocă, iar o modalitate de a începe să ne înțelegem este să fim interesați de trecutul unei persoane. Plăcerea noastră de a privi înapoi spre începuturile vieții unei persoane – în biografia ei – este probabil la fel de veche precum însuși limbajul omenirii. După multe milenii de comunicare orală a apărut cuvântul scris, iar apoi publicarea istoriilor oamenilor. De exemplu, în urmă cu aproape 2 400 de ani, Xenofon, soldat și istoric grec, a scris una dintre primele biografii cunoscute despre copilăria și tinerețea lui Cirus cel Mare, regele Persiei, un celebru mediator religios. Titlul acestei cărți era „Ciropedia – Educația lui Cirus”. Totuși, focalizarea asupra individualității unei persoane a apărut pe deplin, cel puțin în lumea occidentală, la aproximativ 2000 de ani după Xenofon. Se pare că s-a manifestat în special odată cu perioada Renașterii, în Italia. De pildă, în urmă cu aproape 500 de ani, Michelangelo a scris fără pic de ambiguitate ce gândea în legătură cu propria sa dezvoltare timpurie: „Oricât de mare sau de mic ar fi talentul meu, le sunt îndatorat vânturilor răcoroase din Arezzo, laptelui doicii mele și mâinilor soțului ei”. De fapt, în primii zece ani din viața sa, părinții lui Michelangelo îl lăsaseră spre îngrijire unei doici și soțului acesteia, pietrar, undeva în apropiere de Arezzo. Oare de ce ce suntem atât de interesați de experiențele din copilărie? Răspunsul este că istoria dezvoltării este crucială deoarece noi, oamenii, avem creiere de o complexitate și capacitate remarcabile, ceea ce ne oferă amintiri extraordinar de vaste și flexibile. învățăm foarte mult din experiență. În privința cărților de referință, Beckett (1981) este util pentru fiziologia generală, iar Pally (2000), pentru aspectele privind mintea și creierul. Hindle și Smith (1991); Rutter (1993); Sroufe (1996) și Sugarman (1986) tratează dezvoltarea personalității – toate tinzând să se focalizeze asupra copilăriei. În colecția Tavistock Clinic „Understanding your Child” (Cum să îți înțelegi copilul) (publicată în 2004/5), fiecare volum discută câte un an din dezvoltare, în ordine cronologică. Creierul unui bebeluș începe să funcționeze cu controlarea mișcărilor musculare simple, dar, folosind memoria, combină și coordonează rapid activitățile în moduri tot mai complexe. Capacitățile de mai târziu depind adesea de experiențele anterioare. Acest lucru înseamnă că e nevoie de mult timp pentru dezvoltarea completă a abilităților, dar apoi putem avea adeseori un comportament variat, putem fi adaptabili, putem coopera social, putem manifesta înțelegere, prin urmare putem fi adesea diferiți – chiar originali și creativi. Dintre aceste caracteristici, înțelegerea și cooperarea sunt probabil cele mai de preț daruri – și cele de care se abuzează cel mai frecvent. Fiecare persoană are șansa de a avea în cele din urmă propriul stil specific de a gândi și a simți – propriul caracter sau, cu alte cuvinte, propria personalitate. Însă, până să ajungem acolo, putem fi foarte vulnerabili. De obicei, ființele umane înfloresc dacă sunt tratate cu blândețe și dacă sunt îngrijite cu afecțiune, în special atunci când sunt tinere și dependente. La acea vârstă, învățarea are cel mai rapid ritm, dar copiii mici pot fi tulburați, cu consecințe catastrofice și de durată, nu numai de pierderea cuiva drag, dar și de nedreptatea, neglijarea, lipsa de predictibilitate, nebunia sau cruzimea celor care au grijă de ei. Înțelegerea plină de compasiune și știința Asemeni altor animale, noi, oamenii, suntem, prin natura noastră, lacomi și competitivi; și, spre deosebire de cele mai multe animale, găsim plăcere adesea în omorârea celor din propria noastră specie. Violenta ne este la îndemână, dar suntem totodată ființe care trăiesc în grup, strângându-ne familiile în sate, suburbii și orașe. În acest caz, înțelegerea plină de compasiune și atitudinea prietenoasă, precum cele ale părinților adoptivi ai lui Michelangelo, ne sunt vitale pentru supraviețuire. Aceste emoții, fundamentale din punct de vedere social și moral, au fost adeseori profund consolidate de tradițiile religioase – care, cu toate acestea, au sprijinit în mare măsură și prejudecățile violente și tendințele criminale. În același timp, oamenii, asemeni tuturor animalelor, trebuie să se hrănească pentru a trăi. Suntem nevoiți să exploatăm mediul, iar acest lucru necesită o înțelegere a sistemelor de elemente ce ne înconjoară. în prezent, cunoștințele despre lumea fizică reprezintă domeniul fizicii și al biologiei. Acestea sunt cele mai importante științe, iar în spatele lor se află disciplina teoretică supremă a matematicii. Probabil că dorința noastră de sistematizare a venit odată cu emergența acestor științe empirice, cu accentul pus de acestea asupra colectării de date. Totuși, deși istoria cunoașterii și a înțelepciunii reflexive sau a filosofiei este una îndelungată, dorința de a înțelege mintea celuilalt în mod sistematic a crescut abia în ultimul secol. O direcție de gândire în acest domeniu a apărut în urmă cu o sută de ani, în Franța, odată cu interesul pentru colectarea datelor despre funcțiile intelectuale, ceea ce mai apoi a dus în special la testarea inteligenței. Aici se află unul dintre izvoarele psihologiei; o altă sursă, apărută tot în Franța, a fost psihiatria și investigarea tulburărilor psihice. La Viena, Sigmund Freud a fost stimulat de această activitate și, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a început să-și dezvolte ideile fundamentale despre dezvoltarea emoțională, conflict și psihopatologie. Freud nu a fost foarte interesat să-și petreacă timpul colectând sistematic date empirice pentru a-și verifica ideile, ci să descopere noi modalități de cunoaștere a modului în care funcționează mințile oamenilor. A numit acest lucru psihanaliză și a fost suficient pentru o viață de om. Pornind de aici, a apărut probabil o nouă dimensiune privind moralitatea umană. De exemplu, remarcabila poruncă morală „Iubește-i pe copiii mici” a fost explicită timp de cel puțin 2 000 de ani, din vremea lui Hristos. Această poruncă e încă profund necesară, dar nu mai este suficientă. Știm acum că numai dragostea singură poate sufoca un copil, dacă acestuia nu îi sunt recunoscute și nevoile ce țin de dezvoltare. Același lucru este valabil de-a lungul vieții. Acesta este un alt mod de a spune că, pentru a cunoaște cât mai multe posibil despre o persoană, e nevoie mai întâi de înțelegere pentru acea persoană, iar apoi de obiectivitate. De aceea, sunt necesare cunoștințe despre trecutul individului – unde și cum a crescut, iar în cele din urmă, despre cum va fi fost afectat el de acel trecut. Gândirea științifică despre lumea fizică își ține informațiile laolaltă folosind reguli logice și matematice solide. Gândirea referitoare la emoții și compasiune este mai evazivă: aici, cunoașterea vine prin intermediul conștientizării sentimentelor despre sine și ceilalți. îmbinarea dintre diferențierea intelectuală privind gândire a altei persoane și înțelegerea emoțională despre sine și ceilalți e numită de obicei empatie. Empatia presupune acte menta le de identificare cu o altă persoană sau de a simți la fel cu aceasta, cunoscând totodată ce ne diferențiază de acea persoană. Știm acum că empatia, esențială traiului împreună al oamenilor, se conturează încă din primele zile, săptămâni și luni după naștere. Chiar de la început, mama și copilul pot fi văzuți acordându-se unul la celălalt. își copiază mișcările și expresiile, cu zâmbete reciproc relaxate, iar mai târziu cu râsete de încântare. Daniel Stern, psihiatru, cercetător și om de știință american, a scris despre acest acordaj și despre cum el este un precursor fundamental al vorbirii și al limbajului în general (Stern, 1985). Acordajul e recunoscut acum ca fiind vital pentru legătura timpurie mamă-bebeluș și pentru atașament, subiect care a fost introdus și despre care a scris constant psihiatrul, psihanalistul și savantul englez John Bowlby (1969, 1973; 1980), cu mai bine de 30 de ani înaintea cărții clasice a lui Stern. În prezent există un interes științific extins pentru importanța vitală a atașamentului uman (Fonagy, 2001; Karen, 1994; Marrone, 1998). În același timp, durerea, indignarea, anxietatea și suferința pot fi comunicate cu ușurință – de pildă, ne înfiorăm când vedem pe cineva rănit, când un bebeluș începe să plângă la auzul unui alt bebeluș plângând sau când ne surprindem suspinând din cauza tragediei altcuiva (Klein, 1987). Rezumând ideile de până acum, sensibilitatea plină de înțelegere și obiectivitatea științifică trebuie îmbinate pentru a crea concepții utile, sistematice despre experiențele oamenilor. Este necesar acest tip de reflecție asupra unor aspecte abstracte extinse, de pildă, atunci când avem o perspectivă socială asupra culturii, dar și pentru a obține o focalizare precisă, atunci când dorim să înțelegem o anumită familie. La modul cel mai intim, compasiunea este esențială atunci când încercăm să înțelegem situația dificilă a oricărei persoane. Acesta este și interesul principal al cărții. În mod evident, înțelegerea plină de compasiune a continuat mii de ani, prin intermediul bârfelor și șuetelor cotidiene și al religiei. Dezvoltarea ideilor umanitare prosociale din ultimele două secole, precum și încercările mai sistematice de a-i ajuta pe ceilalți folosind înțelegerea au avut drept rezultat o multitudine de inovații: anchetele sociale și consilierea, psihoterapia, psihanaliza, terapia de grup, grupurile de întâlnire, terapia familială și de cuplu și multe alte metode ce presupun reflecția. Această carte nu detaliază terapiile de mai sus. Ea se ocupă în principal de unele dintre experiențele esențiale ale oamenilor pe măsură ce cresc, își asumă responsabilități și găsesc noi satisfacții, până la momentul bătrâneții și al morții. Cartea se concentrează asupra „sinelui individual” și urmărește modul în care oamenii pot dezvolta noi structuri de gândire, sentiment și acțiune (Piaget, 1998/1999) pe măsură ce trec prin viață. Adeseori, dezvoltarea psihologică pare a conține câteva trăsături fundamentale ce țin de inventivitate și creativitate – dar acestea pot fi adeseori blocate sau distorsionate. Un nou domeniu fundamental de cunoaștere (Beckett, 1981; Pally, 2000) ne demonstrează acum că învățarea chiar modifică tiparele structurale ale creierului și căile neuronale. Se pare că practicile cultura le, cu atât mai mult relațiile noastre personale, trebuie să fie profund acordate la ceilalți indivizi. Dacă nu se întâmplă așa, atunci oamenii obișnuiți pot deveni cu ușurință marionete în visele unor oameni ambițioși și fără scrupule, care dețin puterea politică. Numai indivizii suferă sau sunt fericiți – niciodată sistemele sociale. Evoluția biologică Înțelegerea experiențelor individuale va fi probabil mai limpede dacă va fi plasată în contextul mai larg al evoluției biologice. Prin digerarea mâncării din mediu și eliminarea excrementelor în mediu, fiecare organism își transformă constituenții chimiei, dar, totodată, ca sistem viu și dinamic, își păstrează propria formă caracteristică până moare. Unii ar numi acest lucru a avea un suflet propriu. Mai mult, ființele vii tind să-și perpetueze specia, adesea chiar în detrimentul lor și până la moarte. Se pare că multe organisme vii au înclinații înnăscute pentru păstrarea fondului genetic al speciei, mai degrabă decât a vieții lor. Pag. 11 – 17 |