Adevăr Divin
Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană
Curs universitar
| Cartea este adresată în primul rând studenților la psihologie, dar și tuturor specialiștilor și nespecialiștilor interesați de psihanaliză. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Oricât ar părea de surprinzător, psihanaliza nu este, așa cum ne-am obișnuit să o gândim, un domeniu nestructurat interior, ci un adevărat sistem de discipline. Disciplinele psihanalitice – psihoterapia, psihopatologia, psihologia, metapsihologia și psihanaliza aplicată – se află în relații cronologice și logice. Din punct de vedere cronologic, prima a fost psihoterapia pshihanalitică. Teoretizarea experienței psihoterapeutice a condus la constituirea psihopatologiei psihanalitice, care a stat la baza psihologiei psihanalitice. Pe temeiul acesteia s-au clădit metapsihologia și psihanaliza aplicată. Structura de rezistență a acestei clădiri multietajate o formează ideea de inconștient. |
Cuprins:
15 Cuvânt înainte la ediția a doua 19 Tema întâi. Ce este psihanaliza? 21 Capitolul 1. Psihanaliza – sistem de discipline axat pe ideea de inconștient 23 Capitolul 2. Psihoterapia. Caracteristici generale 33 Capitolul 3. Psihopatologia psihanalitică 36 Capitolul 4. Psihanaliza ca psihologie a inconștientului 40 Capitolul 5. Metapsihologia 42 Capitolul 6. Psihanaliza aplicată 45 Tema a doua. Elemente de istoria psihanalizei 47 Capitolul 1. Psihanaliza în România 47 1.1 Psihanaliză și comunism 53 Capitolul 2. Psihanaliza în România interbelică 59 Capitolul 3. Psihanaliza în Occident 68 Capitolul 4. Psihanaliza în România de după 1990. Societate a Română de Psihanaliză sau premisele unei implantări durabile a psihanalizei în România 73 Tema a treia. Concepția psihanalitică despre raportul dintre sănătate și boala psihică 77 Capitolul 1. Cum a ajuns Freud la noua concepție? 78 1.1 Structura și sensul simptomlui 79 1.2 Structura și sensul visului 81 1.3 Structura și sensul actului ratat 83 Capitolul 2. Reacția istorică la inovația freudiană 85 Capitolul 3. Continuatorii lui Freud 87 Capitolul 4. Semnificația concepției psihanalitice pentru teoria cunoașterii 91 Capitolul 5. „Vindecarea” în psihanaliză 93 Tema a patra. Psihanaliza ca psihologie a inconștientului 95 Capitolul 1. Ideea și conceptul de inconștient înainte de Freud 98 Capitolul 2. Contribuția lui Freud 100 Capitolul 3. Principalele manifestări ale inconștientului: ACTUL RATAT 104 3.1 Condițiile de existență ale actului ratat 105 3.2 Teorii explicative prefreudiene 105 3.3 Teoriile fiziologice și psihofiziologice 107 3.4 Teoriile fonetice 107 3.5 Opinia comună 110 3.6 Clasificarea actelor ratate 115 3.7 Semnificația actului ratat pentru psihoterapia psihanalitică 117 Capitolul 4. Principalele manifestări ale inconștientului: VISUL 117 4.1 Preambul 118 4.2 Teorii prefreudiene despre vis 118 4.2:1 Teoriile somatice 119 4.2.2 Teoriile popula re și romantice 121 4.3 Concepția freudiană asupra visului 122 4.3.1 Conținut manifest și conținut latent 124 4.3.2 Travaliul visului și interpretarea 125 4.3.3 Visul despre injecția făcută Irmei – primul vis interpretat psihanalitic 126 4.3.4 Dorința în vis 131 4.3.5 Dificultăți ale teoriei freudiene despre vis ca realizare a unei dorințe 133 4.3.6 Clasificarea viselor în funcție de raportul dintre conținutul manifest și conținutul latent 134 4.3.7 Travaliul visului 134 4.3.7.1 Condensarea 137 4.3.7.2 Deplasarea 138 4.3.7.3 Figurabilitatea 140 4.3.7.4 Utilizarea simbolurilor 143 4.3.7.5 Elaborarea secundară 143 4.3.8 Funcția visului: dorința și cenzura 147 4.4 Interpretarea visului în psihanaliza contemporană 148 4.5 Aplicare a tehnicii de interpretare a visului la fenomenele culturale 151 Capitolul 5. Principalele manifestări ale inconștientului: SIMPTOMUL NEVROTIC 153 5.1 Sensul simptomului nevrotic 156 5.2 Inhibițiile sexualității: impotența și frigiditatea 157 5.3 Angoasa și fobia 160 5.4 Conversia 161 5.5 Obsesiile și compulsiile 166 5.6 Complexul Oedip în literatură 168 5.7 Alte conflicte nevrotice 168 5.7.1 Conflicte legate de agresivitate 171 5.7.2 Conflicte legate de individuație 172 5.8 Nevroza și condiția umană 174 Capitolul 6. Principalele manifestări ale inconștientului: TRANSFERUL 175 6.1 Istoric: paradigma clasică 178 6.2 Rațiuni istorice ale paradigmei clasice 178 6.3 De ce transferăm? 179 6.4 Transfer și sugestie 180 6.5 Paradigma intersubiectivă a transferului 184 6.6 Transfer și alianță terapeutică 186 6.7 Interpretarea transferului 191 Capitolul 7. Principalele manifestări ale inconștientului: CUVÂNTUL DE SPIRIT 193 7.1 Concizie și condensare 195 7.2 Erori de logică și deplasare 197 7.3 Reprezentarea prin contrariu în cuvântul de spirit 198 7.4 Utilizarea nonsensului 199 7.5 Tendințele cuvântului de spirit 199 7.5.1 Clasificarea cuvintelor de spirit cu tendință 199 7.5.2 Cuvântul de spirit cu tendință agresivă 201 7.5.3 Plăcerea estetică în cazul cuvântului de spirit 202 Comparație între vis și cuvânt de spirit 205 Tema a cincea. Inconștientul și sexualitatea infantilă 209 Capitolul 1. Concepția comună despre sexualitate 211 Capitolul 2. Concepția psihanalitică asupra sexualității umane 213 Capitolul 3. Semnificația concepției freudiene 215 Capitolul 4. Stadiile sexualității infantile
222 4.1 Perspective contemporane 226 Capitolul 5. Sursele teoriei freudiene 227 5.1 Teoriile infantile despre sexualitate Capitolul 6. Implicații antropologice ale teoriei 230 despre sexualitatea infantilă 232 6.1 Cultură și represiune instinctuală 239 Tema a șasea. Inconștientul și agresivitatea distructivă 243 Capitolul 1. Agresivitatea distructivă ca instinct al morții 244 1.1 Excurs despre „pansexualism” 245 1.2 Filosofie și „nefilosofie” la Freud 246 1.3 Thanatos și Eros 248 Capitolul 2. Modificări ale teoriei 252 Capitolul 3. Agresivitatea în psihanaliza postfreudiană 255 Capitolul 4. Instinctul morții din perspectiva etologiei 255 4.1 Excurs despre etologie 265 Tema a șaptea. Inconștientul și structura psihicului 269 Capitolul 1. Cea de a doua teorie despre psihic 269 1.1 Se-ul - instanța pulsională a psihicului 272 1.2 Eul – instanța de comandă și control a psihicului 274 1.3 Supraeul sau „inconștientul de sus” 275 1.3.1 Morală inconștientă și morală conștientă 280 Capitolul 2. Mijloacele de apărare ale Eului 283 2.1 Utilizarea mijloacelor de apărare împotriva pulsiunilor 285 2.2 Câteva mijloace de apărare 285 2.2.1 Raționalizarea 286 2.2.2 Refularea 288 2.2.3 Regresia 289 2.2.4 Formațiunea reacțională 290 2.2.5 Identificarea cu agresorul 292 2.2.5.1 Identificarea cu agresorul în situații-limită 298 2.2.6 Proiecția 304 2.2.7 Un exemplu integra tor 309 Tema a opta. Prima desexualizare a inconștientului sau psihanaliza lui Alfred Adler 315 Capitolul 1. Teoria autoestimației 317 1.1 Compensare, supracompensare, pseudocompensare 318 1.1.1 Clasificarea compensărilor 319 1.1.2 Protestul viril 323 1.1.3 Contraidealul 325 1.1.4 Resentimentul 326 1.1.4.1 Termeni și descriere esențială 328 1.1.4.2 Psihologia resentimentului 331 1.1.4.3 Sociologi a resentimentului 337 1.1.4.4 Valorizarea produselor culturale ale resentimentului 341 Tema a noua. A doua desexualizare a inconștientului sau psihanaliza lui Carl Gustav Jung 351 Capitolul 1. Inconștient personal și inconștient colectiv 345 Capitolul 2. Ce sunt și cum se formează arhetipurile? 354 2.1 Dificultăți teoretice 355 2.2 Formarea arhetipurilor nu poate fi explicată 355 2.3 Precursori Principii și metode pentru cunoașterea 358 Capitolul 3. inconștientului colectiv 366 Capitolul 4. Domeniile de manifestare ale arhetipurilor 366 4.1 Psihoza 367 4.2 Psihoterapia 368 4.3 Religia 369 4.4 Alchimia 371 4.5 Științele naturii 374 Capitolul 5. Câteva arhetipuri 375 5.1 Arhetipuri tipice 380 5.2 Arhetipuri atipice sau „existențiale” 383 5.3 Arhetipuri neîncadrabile 389 Capitolul 6. Disputa dintre Jung și Freud pe tema simbolului 393 Tema a zecea. Desexualizarea inconștientului în psihanaliza contemporană 397 Capitolul 1. Două modalități de îmbinare 399 1.1 Excurs despre Kohut 405 Capitolul 2. Renunțarea la teoria pulsiunilor |
Fragment:
CAPITOLUL 2 Psihoterapia. Caracteristici generale Psihanaliza este prima și cea mai importantă formă de psihoterapie cunoscută de cultura europeană. Ea este „inventată” de Freud, care se pregătise cu toată seriozitatea pentru a deveni neurolog și care obținuse rezultate notabile în neurologia de laborator, într-o perioadă când psihiatria considera că orice disfuncție psihică, inclusiv nevroza, are un substrat organic, de ordin cerebral. La început împreună cu Joseph Breuer, prietenul și mentorul său pentru un timp, apoi singur, Freud a învățat de la pacientele sale isterice că prin mijloace strict psihice se poate acționa asupra simptomelor în sensul vindecării (dispariția simptomelor). Ca „metodă cathartică”, psihanaliza își propunea, utilizând mai întâi hipnoza și apoi asociația liberă, să dezgroape evenimentul traumatic și să elibereze afectul blocat împreună cu acesta, ceea ce nu de puține ori conducea la dispariția simptomelor. Treptat, psihanaliza se desprinde de această optică medicală, centrată pe simptom, transformându-se dintr-o hermeneutică a simptomului într-o hermeneutică a fundamentelor personalității, ceea ce echivalează cu o deplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Nu atât dispariția simptomelor preocupă psihanaliza matură, ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome punctuale. Dacă dizolvarea unui simptom prin dezvăluirea cauzelor sale inconștiente directe nu exclude apariția unui alt simptom, analiza conflictelor de bază ale nevrozei, cum ar fi conflictul oedipian, face puțin probabilă apariția altor simptome de țip nevrotic. Exemplu: Dacă pacienta despre care vorbește Freud în studiul „Predispoziția la nevroza obsesională” ar fi beneficiat, după prima manifestare a nevrozei sale (isterie de angoasă), de un tratament psihanalitic adecvat, ea nu ar fi schimbat această formă pe o alta mai gravă (nevroza obsesională). Analiza inițială nu s-ar fi limitat la fixația oedipiană care a produs nevroza de angoasă, ci ar fi cuprins și fixația mai veche din faza pregenitală (sadic-anală) cauzatoare a nevrozei obsesionale. Psihanaliza este o psihoterapie cauzală, fie că abordează simptomul, ca în faza începuturilor („Studii asupra isteriei”), fie că abordează fundamentele personalității, ca în faza matură. Dispariția simptomelor, care-I preocupa pe Freud la început, nu se realiza prin acțiune a psihică asupra simptomelor, ca în cazul abordării prin sugestie hipnotică, ci prin conștientizarea „traumei infantile”, care se afla la baza simptomului. „Vindecarea” ca maturizare psihică, presupunând interesul pentru conflictele fundamentale ale personalității, caracteristică pentru psihanaliza matură, se realizează prin conștientizarea și depășirea respectivelor conflicte, care se manifestă ca disfuncții psihice (trecute, prezente și viitoare). Ca o consecință directă a orientării cauzale a psihanalizei ca psihoterapie, trebuie menționat caracterul nondirectiv. Psihanalistul nu urmărește să modifice comportamentul analizandului său orientându-l într-o anumită direcție prin sugestie sau recomandări directe, utilizând ascendentul psihic pe care-l are față de acesta. O asemenea modificare de comportament produsă prin influența psihoterapeutului riscă să fie pasageră, adică să dureze doar atâta timp cât această influență se exercită, ceea ce presupune instituirea unei relații de dependență față de terapeut. Din punct de vedere psihanalitic, un comportament poate fi modificat durabil doar prin accesul la motivația sa profundă (inconștientă), prin conștientizarea sa, motivație care se dovedește de cele mai multe ori anacronică (neadaptată) personalității adulte. Doar extinderea Eului conștient prin includerea motivațiilor inconștiente datând din perioadele timpurii ale formării personalității asigură, într-o primă fază a psihanalizei, un control mai bun asupra comportamentului, pentru ca în faza terminală și în cea care urmează încheierii terapiei să se instaleze modificări durabile ale comportamentului. Psihanaliza este o psihoterapie nondirectivă Deoarece accesul direct al unui terț la desfășurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul doritor de informații are la dispoziție doar surse indirecte, cum ar fi: prezentări de caz realizate de psihanaliști, printre care și cele cinci cazuri celebre analizate de însuși întemeietorul psihanalizei, descrierile literare de tipul romanului, realizate de pacienți sau de analiști, dintre care, în România, este cunoscut Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precum și Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei), filmele care prezintă prin intermediul imaginilor secvențe din psihanalize fictive. Deși în momentul de față sunt țări (Germania) în care se practică sistematic, bineînțeles cu acordul pacienților, înregistrarea sonoră a dialogului psihanalitic sau filme în care pot fi vizionate simulări ale unor faze ale psihoterapiei analitice (de exemplu, interviul preliminar), profanul, situație în care se află studentul la psihologie audient al prezentului curs de introducere în psihanaliză, dispune doar de informații din prima categorie. Caracterul indirect al acestora poate induce idei false despre natura psihoterapiei psihanalitice. Printre cele mai răspândire idei de acest tip este aceea că psihanaliza ca psihoterapie este un demers exclusiv intelectual în care dialogul dintre terapeut și pacient urmărește interpretarea materialului furnizat de cel din urmă: simptome, vise, acte ratate, asociații verb ale, amintiri etc. Hermeneutica aceasta de tip intelectual ar conduce la conștientizarea motivațiilor inconștiente și, implicit, la dispariția simptomelor sau a conflictelor profunde. De fapt, așa cum comunica o analizandă, „niciodată înainte de a începe analiza nu m-am gândit că urmează să simt ceva pentru psihanalist” – factorul afectiv este foarte important în psihanaliză. Transferul, fenomenul psihic pe care se bazează psihanaliza, este de natură preponderent afectivă. Descoperit pe parcursul dezvoltării psihanalizei și teoretizat pentru prima dată sistematic în 1912 în articolul lui Freud „Despre dinamica transferului”, transferul devine treptat motorul curei psihanalitice, iar interpretarea transferului, principalul instrument tehnic. Freud a folosit termenul german „Ubertragung” pentru a desemna fenomenul central al psihanalizei, deoarece el descrie foarte bine ceea ce se întâmplă: în condițiile specifice cadrului psihanalitic, analizandul proiectează asupra analistului atitudini, moduri de relaționare și mai ales dorințe și sentimente pe care, în prima sa copilărie, le-a dezvoltat față de figurile parentale, precum și față de alte figuri familiale apropiate. Transferul este în mod esențial o repetiție, o re trăire a trecutului în legătură cu persoana analistului. Dacă una dintre cele mai vechi, mai puternice și mai constante dorințe ale umanității este mișcarea liberă în timp, atât înspre viitor, cât și înspre trecut, atunci psihanaliza poate satisface această dorință cel puțin sub aspectul întoarcerii în trecut. Senzația de realitate a trăirii transferențiale este suficient de puternică pentru a susține această afirmație. De aceea, psihanaliza mai poate fi definită și ca o re trăire prescurtată a vieții. Intervenția psihanalistului în raport cu transferul constă în esență în a pune în evidență caracterul inadecvat al atitudinilor și sentimentelor transferențiale, inadecvare care se manifestă sub trei aspecte principale: temporal, al persoanei vizate și al Eului analizandului. Motivația și comportamentul persoanei presupun, alături de aspectele conștiente, și aspecte inconștiente, care țin de anii primei copilării, anacronice față de prezent, adresate, în fond, nu analistului, ci părinților și, prin urmare, egodistone (neacceptabile pentru părțile mature ale Eului). Prin interpretarea transferului, care conștientizează aceste inadecvări, analizandul este pus în situația de a realiza o retrăire corectivă. Modificarea schemelor de gândire, afective și de comportament este rezultatul înregistrării inconfundabile și repetate pe parcursul analizei, a caracterului inadaptat al acestora, ceea ce deschide posibilitatea depășirii blocajelor de dezvoltare și adoptării de modalități noi, mature (adaptate) de relaționare. Deși transferul este un fenomen care se produce în toate situațiile de viață, cadrul analitic urmărește, prin articularitățile sale, să-l favorizeze. Dacă în orice situație de viață, dar în special în relațiile de autoritate (profesor – elev sau student, medic – pacient, supraordonat ierarhic subordonat ierarhic), precum și în relațiile de iubire, trecutul nostru este prezent în proporții diferite, uneori îngrijorător de mari, fără ca această prezență să poată fi controlată, psihanaliza, prin cadrul în care se desfășoară, își propune să stimuleze actualizarea trecutului pentru a-l putea controla. Particularitățile cadrului psihanalitic menite a stimula transferul sunt: constanța și neutralitatea ambianței. Atât constanța, cât și neutralitatea permit realizarea a ceea ce în etologie se numește „experiment de izolare”. Subiectul este ferit de stimulii mediului său obișnuit, întotdeauna personalizați, și pus în situația de a proiecta conținuturile psihicului său. Din punctul de vedere al neutralității, cabinetul ideal ar trebui să fie o încăpere cu pereții albi, în care să nu se afle decât Mai importantă, poate, decât neutralitatea cadrului, neutralitatea analistului nu se reduce la aspectele exterioare, cum ar fi vestimentația (care trebuie să fie discretă și constantă) sau comportamentul, exprimat paradigmatic prin zâmbetul binevoitor, ci se exprimă esențial prin dimensiune a interioară: psihanalistul nu trebuie să introducă în relația terapeutică problemele personale, fapt care ar îngreuna sau chiar ar face imposibilă analiza transferului. Cadrul psihanalitic nu creează, ci doar stimulează transferul. Una dintre cele mai sugestive metafore pentru ilustrarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea și analiza transferului este cea cinematografică: analizândul proiectează pe „ecranul alb” pe care-l reprezintă psihanalistul filmul vieții sale, ceea ce-i permite, datorită intervențiilor acestuia, în special a interpretărilor transferului, să conștientizeze și să deblocheze punctele de blocaj ale dezvoltării sale. Dar este și poate fi psihanalistul într-adevăr un ecran alb? Istoria mai îndepărtată și mai recentă a psihanalizei demonstrează că nu. Psihanalistul dezvoltă reacții afective inconștiente față de analizând – transfer și contratransfer. Ca orice ființă umană, psihanalistul manifestă în mod spontan reacții afective inconștiente de tipul transferului față de ceilalți oameni, inclusiv față de analizând. Începuturile psihanalizei, Pag. 23 – 29 |